Reflectarea conflictelor din Ucraina în mass-media românești, 2014-2020 (tablou general)

Autor: Alexandru-Marian Crenganiș

După anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Rusia în anul 2014, şi izbucnirea conflictelor din estul Ucrainei, mass-media românești au devenit din ce in ce mai active privind monitorizarea Zonei Mării Negre dar şi a Zonei Extinse a Mării Negre.

Agresiunea militară coordonată de forţele ruseşti în estul Ucrainei este redată în general ca fiind plauzibilă în mass-media românești, fiind descrise multiplele faţete sub care acestea s-au manifestat: militară, politică, economică, infracţională etc., precum şi consecinţele acestora. A fost evocat și detaliat în mod sistemic războiul de tip hibrid (acest tip de confruntare era/este cunoscut la modul general în România), însă complexitatea şi execuţia aproape impecabilă a acestuia au creat o reflecție legitimă privind posibilitatea şi consecinţele unei astfel de agresiuni la adresa României. Evenimentele din ‘89, dar şi  o serie de incidente din ultimii 30 de ani, au demonstrat vulnerabilitatea populaţiei României la astfel de agresiuni informaţionale, atunci când acestea sunt bine planificate şi executate și beneficiază de sprijin din partea unor facţiuni interne.

Există suficiente motive de îngrijorare, fiind identificate prioritar o serie de vulnerabilităţi care pot facilita transmiterea mesajelor cu tentă propagandistică directă către unele segmente ale populaţiei. Metoda prin care acest lucru este posibil o reprezintă legitimizarea, credibilizarea în spaţiul mediatic a informaţiilor provenite din surse ruseşti.

Importanţa zonei, interesele pe care România la are în această zonă, dar şi implicarea directă în regiune a Federaţiei Ruse, au creat o serie de întrebări în societatea românească, întrebări ce privesc o posibilă implicare a României în aceste conflicte. Consecinţele acestor scenarii sunt de mare interes pentru societatea românească, ceea ce se vede şi în conţinutul articolelor sau analizelor din mass-media românești.

La o analiză primară, putem identifica următoarele scenarii: scenarii bazate pe similitudini cu situaţia de criză din estul Ucrainei, similitudini cu situaţia conflictuală dintre Rusia şi România, scenarii bazate pe alte conflicte în care a participat Rusia, scenarii preluate din mass-media occidentale şi scenarii centrate pe obiective de interes ale României în Zona Extinsă a Mării Negre.

Toate aceste scenarii au ceva în comun: menţionarea integrării în structurile europene şi euro-atlantice, aspect considerat pozitiv, generator de securitate şi de garanţii. Un sondaj INSCOP din luna februarie 2015 arăta, de exemplu, că „65% dintre români considerau că situaţia din Ucraina este periculoasă pentru România”[1], „în timp ce 17,9% dintre cei intervievați afirmau contrariul, restul neputând să formuleze un răspuns concludent”[2].

Regăsim consecinţa principală a acestei îngrijorări legitime în atitudinea preventivă manifestată în principal prin dorinţa de a nu provoca inutil Federaţia Rusă, de a-i subestima puterea militară sau disponibilitatea pentru ofensivă, precum și prin sugestiile/propunerile de a se întări capacitatea defensivă a armatei române şi de a se obține garanţii suplimentare de securitate din partea NATO.

Percepţia mediatică a intereselor româneşti în Ucraina este una amorfă, fiind dominată de lipsa unui parcurs concret şi garantat, de instabilitatea politică, militară şi economică şi de comportamentul inpredictibil al Kremlinului – câteodată și al Kievului.

În mai toate cazurile, Federaţia Rusă este identificată ca fiind responsabilă pentru  agresiunea din Ucraina, dar şi de răspândirea de fake news şi de idealizarea propriului lider politic. Acest aspect nu este nou, idealizarea liderului fiind un reflex al societăţii ruseşti încă din perioada imperială, mai ales în perioade de crize sau transformare. Analiza evoluţiei imaginii lui Putin în calitate de conducător al statului rus reflectă modificările de fond ale politicii sale, de la un reformator raţional al statului dar şi al economiei  la un ideolog preocupat de locul său în istorie.

Imaginea mediatică a SUA în presa românească este mai puternic asociată cu aspiraţiile şi dorinţele românilor decât cu realitatea accesibilă presei. Lipsa unor informări exacte, la care s-au adăugat şi efectele războiului informaţional rusesc, au contribuit la aparenta imagine de slăbiciune a SUA în plan militar. Acesta a fost compensată de asigurările date de NATO statelor din apropierea Federaţiei Ruse.

Un impact pozitiv l-a avut şi Scutul Anti Rachetă de la Deveselu, deşi acesta a constituit ținta a numeroase declarații ale oficialilor ruşi, precum și ale presei de la Moscova, preluate şi discutate pe larg în presa românească. Declaraţiile oficialilor de la Ministerul de Externe dar şi ale oficialilor americani, conform cărora scutul are rol strict defensiv pentru statele membre NATO, au contribuit la crearea unei imagini pozitive, dar şi a unei posibile garanţii  suplimentare de securitate prin amplasarea acestuia; scutul a fost văzut, de asemenea, şi drept un catalizator al relaţiilor dintre statele NATO.

Criza din Ucraina a întărit opinia românilor despre importanţa aderării României la UE şi NATO, aceste entităţi fiind percepute ca principali garanţi ai securităţii naţionale şi dezvoltării economice. Acest lucru este vizibil în sondajele de opinie din acea perioadă; astfel, un sondaj al IRES realizat în luna martie 2014 arăta că “67% dintre respondenţi sunt încrezători că NATO va apăra România în cazul unei agresiuni ruseşti, faţă de 21% care susţin contrariul”[3].

Imaginea mediatică a Occidentului la anexarea ilegală a Crimeei şi la agresiunea din estul Ucrainei este dominată de percepția lipsei de reacţie; sancţiunile impuse ulterior Federaţiei Ruse au fost considerate ca fiind insuficiente. Efectele embargoului economic rusesc impus multor ţări, printre care şi România şi Republica Moldova, au accentuat percepţia lipsei de identificare a instrumentelor de presiune eficiente care să poată reprezenta un as în mânecă în cadrul negocierilor.

În presa românească identificăm totodată predilecţia pentru identificarea unor soluţii diplomatice care se reprezinte baza pe care se poate construi un nou aranjament de securitate regională; de la acesta se cere să respecte interesele actorilor şi să permită desfăşurarea de negocieri eficiente în absenţa oricăror constrângeri. România a preferat să abordeze aceste aspecte din punctul de vedere al dreptului internaţional, existând numeroase apeluri ale oficialităţilor de la București referitoare la o rezolvare a crizei de la estul Europei la masa negocierilor. Răspunsurile părţii române la unele afirmaţii provocatoare sau cu caracter incriminator, emise de către unele  oficialităţi rusești, au demonstrat reţinere şi responsabilitate şi au contribuit la consolidarea punctelor de vedere în cadrul NATO.

Din cele mai prezentate mai sus se pot formula câteva concluzii.

În primul rând, posibilitatea unei agresiuni similare (de tipul şi anvergura celei din Ucraina) în România este improbabilă. În cazul României, lipsesc o serie de elemente esenţiale care să permită reproducerea, chiar şi la o scară mai redusă, a tipului de război informaţional observat în Ucraina.

Un alt punct de interes îl reprezintă cel al imaginii actorilor din acest conflict şi al modului în care este afectată percepţia asupra evenimentelor şi în special asupra scenariilor viitoare. Pentru societatea românească, această criză a subliniat nevoia augmentării capacităţii naţionale de apărare, dar a evicdențiat și implicaţiile practice ale aderării la structurile de securitate euro-atlantice. În mod particular, s-a întărit percepţia că Statele Unite reprezintă principalul garant de securitate al României, în special în perioadele de criză generate periodic de Federaţia Rusă. De asemenea, a fost identificată o puternică necesitate de coordonare a agendelor de securitate dintre România şi Polonia, pe teritoriul cărora se află Scutul Anti-Rachetă.

Imaginea mediatică a Ucrainei pentru societatea românească rămâne una destul de complexă. Criza ucraineană a creat câteva scenarii nerealiste pentru România.  De asemenea, românii au asimilat în mod curent Maidanul din Kiev cu evenimentele din decembrie 1989.

Acoperirea evenimentelor din Ucraina, în ediţiile online Agerpres, HotNwes şi Adevărul

Toate articolele de pe aceste site-uri au fost scrise de analişti sau ziarişti şi nu au fost preluate de la alte agenţii internaţionale. Majoritatea titlurilor încep cu incriminarea Federaţiei Ruse pentru incidentele care au avut loc în anul 2014 în Ucraina sau evenimentele din Marea Azov din 2018.

De exemplu în ziarul online HotNews, articolul din data de 25 noiembrie 2018, se menționa că „Rusia  şi Ucraina au intrat într-un conflict naval în Marea Neagră”[4]. În editorialele din Gândul online se construiesc adesea scenarii şi implicaţii pentru România în urma evenimentelor din Ucraina. De exemplu – titlul editorialului lui Cristian Unteanu din data de 29 noiembrie 2018, „Conflict major în Ucraina: implicaţiile pentru România”[5]. Tot în Adevărul a avut loc o dezbatere cu tema „Dezbatere Historia: Conflictul din Ucraina  se acutizează. Românii se tem tot mai tare.”[6]

În Agenţia Naţională de Presă Agerpres, un articol scris de Oana Ghiţă avea titlul următor: „Poroşenko: În Ucraina nu este conflict îngheţat, ci un război fierbinte”[7]. Majoritatea articolelor descriu pe larg evenimentele ce au avut loc în Ucraina, dar sunt şi diverse analize sau implicaţii care privesc statul român.

În mare parte, articolele au ca percepţie pozitivă tot ce ţine de aliaţii NATO, de NATO ca Alianță dar şi de Uniunea Europeană, Statele Unite sau chiar baza de la Deveselu, iar o percepţie dominant negativă o au Federaţia Rusă şi toate acţiunile desfăşurate de aceasta în estul Ucrainei, cum ar fi planul NovoRossia, doborârea cursei aviatice MH-17 etc. De asemenea, o percepţie negativă o construiesc și scenariile destabilizatoare ale evoluţiei din Ucraina (riscul de contaminare în regiune, criza economică etc.) elaborate și prezentate în cadrul mai multor analize publicate în edițiile online menționate.