Conflictul din Nagorno-Karabah – evaluări ale experților
Ieri s-au desfășurat, sub formă de webinar online, lucrările unei conferințe internaționale dedicate conflictului din Nagorno-Karabah, cu tema “Nagorno – Karabakh: What is Happening? What Will Be Next”; evenimentul a fost organizat de think-tank-ul slovac GLOBSEC (Bratislava).
Principalele evaluări ale experților participanți privind geneza, evoluțiile și impactul conflictului din Nagorno-Karabah (la dezbateri au participat Ján Cingel, fondator și director general al GLOBSEC, Bratislava, Slovacia și Alina Inayeh, Director, Black Sea Trust for Regional Cooperation / German Marshall Fund, București, iar moderatorul dezbaterii a fost Alexandra Kirby, European Endowment for Democracy, Bruxelles):
În momentul de față, există două narative opuse privind factorul care a inițiat conflictele de data recentă din Nagorno-Karabah. Majoritatea experților apreciază că inițiatorul conflictului a fost Azerbaidjanul, în timp ce unii experți identifică la Erevan vinovatul pentru reluarea conflictelor din regiune.
În contextul reluării acțiunilor militare în teren în Nagorno-Karabah, o dimensiune esențială a conflictului pare a fi reprezentată de propaganda și dezinformarea care însoțesc acest conflict. Sunt deja vizibile semnele unui autentic război informațional. Presa are posibilități limitate de a acoperi jurnalistic acest conflict și de a monitoriza din teren evoluțiile acestuia. Lipsesc sursele media credibile. Se produc astfel dezinformări de către ambele părți implicate în conflict, cu utilizarea substanțială a mass-media controlate de către regimurile de la Baku și Erevan.
Cel mai probabil, faza actuală a conflictului a fost declanșată de Azerbaidjan, care are obiectivul de a schimba prin operațiuni militare ofensive în teren actualul status-quo al regiunii Nagorno-Karabah. Azerbaidjan dispune de o supremație incontestabilă asupra Armeniei din punct de vedere militar, logistic, tehnico-militar etc. și, în acest an, este deja pentru a doua oară când Baku încearcă să se folosească de această supremație pentru a obține victorii militare pe teren (prima fază din acest an a conflictelor din regiune a avut loc în luna iulie).
Azerbaidjan a investit foarte mult în ultimii ani în domeniul consolidării înzestrării militare a forțelor sale armate. De asemenea, autoritățile de la Baku utilizează diferite tehnici colaterale – propaganda, dezinformarea, mici acțiuni militare în teren, cucerirea pas cu pas a unor localități rurale din Nagorno-Karabah – toate aceste componente sunt extrem de importante în planul strategic al autorităților azere. Conflictele din luna iulie a.c. au dovedit autorităților azere că reluarea ofensivei în Nagorno-Karabah va consolida sprijinul pentru autorități al populației azere.
Turcia acordă un sprijin substanțial autorităților azere – sprijin politic, diplomatic, economic, militar și tehnico-militar. În acest an au avut loc mai multe exerciții și aplicații militare comune (turco-azere), a fost intensificat sprijinul material acordat Azerbaidjanului pe multiple fronturi etc.
Autoritățile de la Baku au profitat de o conjunctură regională și internațională favorabilă reluării atacurilor și planurilor ofensive în regiunea Nagorno-Karabah. Federația Rusă, văzută a fi, la Baku și nu numai, mai degrabă un partener al Armeniei în acest conflict, și-a focalizat atenția în plan internațional asupra situației din Belarus și “este ocupată” cu gestionarea crizei de la Minsk. Uniunea Europeană esre măcinată de teme conflictuale și crize interne. SUA se pregătesc de alegeri prezidențiale, iar capacitatea acestora de a fi prezente în plan global și regional, în diferite “puncta fierbinți de pe glob”, a slăbit.
În acest context, autoritățile de la Baku au reluat, în acest an, retorica belicoasă și au trecut la faza ofensivă, în teren. Obiectivul acțiunilor militare azere în Nagorno-Karabah îl reprezintă schimbarea actualului status-quo al regiunii prin acțiuni militare în teren. Autoritățile azere nu sunt mulțumite cu evoluția negocierilor privind soluionarea politică a conflictului din Nagorno-Karabah (negocieri care au loc, fără evoluții notabile, de 28 de ani) și au decis că este momentul oportun de a schimba statutul regiunii prin acțiuni de tip militar, în teren.
Răspunsul Armeniei s-a dovedit a fi mai modest. Armenia este o țară mai săracă, mai puțin înzestrată economic și militar, cu un buget militar mai redus decât cel al Azerbaidjanului. Aceasta a putut temporiza cu mare greutate înaintarea în teren a forțelor armate azere.
Sunt trei motive pentru care autoritățile azere au decis reluarea luptelor și conflictelor în regiunea Nagorno-Karabah:
- Nemulțumirile privind ineficiența procesului de negociere. Procesul de negociere s-a desfășurat până în prezent fără evoluții notabile; cele două părți implicate (Armenia și Azerbaidjan) nu au manifestat deschideri autentice față de eventuale compromisuri, păstrându-și pozițiile inițiale timp de aproape 28 de ani; negocierile nu au fost constructive și nu au generat progrese din motive ce țin de inflexibilitatea pozițiilor părților azeră și armeană. Cele două părți nu se înțeleg nici măcar în domenii și teme minore, nu sunt capabile să accepte platforme sau initiative de compromis propuse acestora de către terți.
- Existența unor presiuni interne în fiecare dintre țările implicate, Armenia și Azerbaidjan. După schimbările care s-au produs în Armenia, au existat presiuni interne foarte mari asupra noilor lideri pentru realizarea unor evoluții în problema Nagorno-Karabah care să consolideze controlul politic al regiunii exercitat de autoritățile de la Erevan. Presiunile sociale și politice interne din Azerbaidjan au fost și sunt încă și mai mari. Presiunile din această țară sunt în strânsă legătură cu evoluțiile economice negative de data recentă de la Baku. Economia țării se prăbușește, prețul petrolului scade constant, iar pe fondul actualei pandemii Covid-19 puterea economică a țării are de suferit în mod substanțial. În acest context, autoritățile azere au nevoie de succese în domeniul militar/extern pentru a abate atenția de la gravele disfuncții economice din țară.
- Retragerea politică și geopolitică a SUA din regiune - reprezintă factorul cel mai îngrijorător din această ecuație. Retragerea SUA din regiune este certă. În acest context, există riscul ca puterile regionale (Turcia, Federația Rusă) să își consolideze capacitatea de acțiune politică, Interesele regionale ale acestor puteri sunt diferite, ca atare creșterea potențialului politic al acestora în regiune, pe fondul existenței unor interese diferite ale acestora, provoacă îngrijorări suplimentare.
Prin reluarea acțiunilor ofensive în teren, Azerbaijanul urmăreste schimbarea situației de facto din teren, pentru a putea reintra în negocieri de pe o nouă pozitie, favorabilă părții azere. Autoritățile de la Baku aplică astfel celebra tactică a “salamului” (cucerirea bucată cu bucată a unui teritoriu și consfințirea repetată și de facto a noilor poziții la reintrarea oficială în negocieri cu un status-quo modificat de facto) Varianta alternativă, cucerirea totală/integrală a regiunii Nagorno-Karabah, nu este posibilă, aceasta implicând un efort militar substanțial și numeroase pierderi umane, scenariu pe care Azerbaidjanul nu și-l poate permite. “Nu cred că autoritățile azere ar avea intenția concretă de a recuceri întreaga regiune, având în vedere dimensiunile considerabile ale eventualelor pierderi umane”.
Același scenariu este aplicat și de către Federația Rusă în Ucraina – schimbarea cu pași mici a status-quo-ului unor regiuni/teritorii și revenirea la negocieri de pe poziții diferite, mai avantajoase decât în fazele inițiale ale negocierilor.
Evoluțiile acestui conflict vor depinde și de calculele politice interne ale regimurilor de la Baku și Erevan.
Singurul format util și eficient în soluționarea acestui conflict este cel reprezentat de către co-președinții Grupului de la Minsk al OSCE. În momentul de față există o problemă de leadership la nivelul conducerii OSCE. OSCE este singura structură care permite reprezentarea, în formatele ei de dialog și negociere, a intereselor Armeniei și Azerbaidjanului. Cele două țări au posibilitatea de a-și vedea reprezentate în cadrul OSCE interesele lor specifice. Principala problemă este cum anume Grupul de la Minsk al OSCE își va putea spori eficiența, capacitatea reală de a produce evoluții pozitive notabile în procesul de negociere. Pe fond, Grupul de la Minsk al OSCE rămâne, în pofida acestor probleme, singurul format care poate produce evoluții în planul soluționării pașnice a conflictului. Alt format cu potențial pozitiv în acest sens nu există în momentul de față.
Conflictul din Nagorno-Karabah ridică totodată și problema unui eventual impact în plan regional și internațional.
Există un nivel ridicat de implicare indirectă a unor actori locali în conflictul din Nagorno-Karabah (de exemplu Turcia). Totodată, Federația Rusă nu s-a implicat în mod direct și nici nu sunt perspective de implicare militară/directă în acest conflict. Federația Rusă este implicată deja în alte crize sau conflicte, la nivel regional sau global. Pe de altă parte, Armenia nu este interesată, la acest moment, de o implicare directă a Federației Ruse în conflictul din Nagorno-Karabah. Având relații bune cu ambele părți implicate in conflict (și totodată o relație privilegiată cu Armenia), Rusia a jucat până acum un rol de echilibrare a relațiilor. O implicare a sa directă, militară, în favoarea Armeniei este, însă, greu de crezut, “Dacă acest lucru, se va produce totuși, am asista la un război intre Turcia si Rusia, prin intermediari, război pe care nimeni nu și-l dorește”.
Situația actuală din teren și cea contextuală (regională, internațională) este diferită de cea din luna iulie a.c. Conflictul în sine este unul diferite de toate celelalte din regiune, are o componentă artificială ridicată, nu se aseamănă cu cel din Transnistria sau cu cele din Georgia, Vagi similarități cu cele din Georgia pot exista, însă, pe ansamblu, există un profil specific al conflictului din Nagorno-Karabah, care îl face diferite de toate celelalte din regiune.
Nu va exista un impact semnificativ direct/concret al acestui conflict la nivel regional sau internațional. Nu sunt semnale că Federația Rusă se va implica militar/direct în acest conflict. În cazul unei implicări a Rusiei, va exista un impact la nivel regional, însă această implicare este improbabilă. NATO nu se poate implica în conflict, acesta nedesfășurându-se pe teritoriul său.
În plan regional și internațional, principalul impact va fi de natură geopolitică: va continua extinderea strategică a regiunii Mării Negre – de la Marea Caspică până la Mediterana de Est. “Nu vom mai putea vorbi de securitatea regiunii fără a ne referi la întreg acest areal si nu mai putem vorbi izolat despre conflictele din Siria, Libia si Nagorno-Karabah. Actorii implicați (Rusia, Turcia, UE și – când vor reveni geopolitic în regiune, SUA) sunt aceiași, amenințările sunt aceleași, iar vulnerabilitățile sunt asemănătoare, Atât NATO cât și UE vor trebui astfel să înțeleagă și să implementeze acest concept și să își adapteze strategiile și politicile în consecință” – ținând cont de potențialul de extindere strategică a regiunii Mării Negre – de la Marea Caspică până la Mediterana de Est.
