Statele Unite și Federația Rusă – o relație de colaborare, rivalitate și antagonism

Dorin Melnic

Relația dintre Statele Unite și Federația Rusă este printre cele mai critice relații din lume, cu implicații dincolo de cele două state în sine. Cele două state împărtășesc interese comune într-un set divers de domenii, inclusiv securitatea nucleară și neproliferarea, securitatea regională în Eurasia, combaterea terorismului și gestionarea revoltelor din Orientul Mijlociu.

De mai bine de două decenii, relațiile bilaterale au evoluat între perioade de cooperare și confruntare și, în timp ce tensiunile legate de conflictul din Ucraina afectează în continuare relația lor bilaterală, SUA și Rusia continuă să aibă nevoie una de cealaltă pentru a-și atinge multe dintre cele mai importante priorități.

În plus, relațiile dintre cele două țări au avut și o perioadă de colaborare, care ar fi putut pune la bază un parteneriat în care antagonismul dintre Washington și Moscova să fi rămas în cărțile de istorie, fiind vorba de anii 1991-1999, cât timp președintele Federației Ruse a fost Boris Elțîn.

În februarie 1992, Elțîn a efectuat o vizită la Washington, ținând un discurs la Congresul Statelor Unite în care spunea că ,,poporul rus întinde mâna poporului american’’, în scopul de a construi împreună o lume fără război, a păcii și propunea ca cele două țări să aibă cel puțin un parteneriat strategic bilateral, în caz că o relație de prietenie nu era posibilă.

La această propunere, Casa Albă avea două opțiuni:

1) să trateze Federația Rusă așa cum și-a tratat dușmanii după Al Doilea Război Mondial, cum ar fi Germania și Italia. Statele Unite au sprijinit financiar cele două state prin Planul Marshall, astfel încât să capete aliați noi pe ,,bătrânul continent’’ și să se asigure că regimurile totalitate nu vor mai ajunge la conducere la Berlin și Roma. Washington-ul putea astfel să pună Rusia la încercare, să vadă dacă Kremlinul era dispus să facă primii pași pentru a începe o tranziție către democrație, dat fiind că un regim democratic era total nou pentru ruși. Așadar, Statele Unite puteau veni cu un plan de investiții pentru Rusia pentru a descuraja comunismul să mai revină la putere vreodată;

2) să impună Rusiei să privească Statele Unite drept unica putere mondială, trebuind să ,,plătească’’ pentru pierderea Războiului Rece și să nu mai conteste politica externă a Washington-ului.

          Până la urmă, Statele Unite nu au putut alege o soluție clară. Își doreau să ajute Rusia să își înceapă propriul proces de democratizare, dar, în același timp, nu puteau agrea să mai vadă o Rusie agresivă cu care să aibă aceeași relație tensionată pe care a avut-o cu Uniunea Sovietică.

          Ce a determinat Moscova să revină la vechile căi, la statutul de rival al Americii?

Răspunsul este simplu: istoria și natura Rusiei. Putea un stat care mereu a fost în expansiune teritorială, care a dus nenumărate războaie grație cărora a ajuns cel mai mare stat din lume după suprafață, care a luptat cel mai mult pentru statutul de cea mai mare putere a lumii, putea oare un astfel de stat să accepte noua ordine mondială impusă după Războiul Rece?

În plus, Rusia și-a dat seama că nu a reacționat suficient pentru a-și arăta nemulțumirea față de acțiunile intervenționiste ale Statelor Unite din anii 90’, cum ar fi bombardamentele asupra Iugoslaviei din perioada 24 martie – 11 iunie 1999, organizate de NATO, Moscova catalogând atacurile drept ,,manevre imperialiste americane’’, deși scopul Washington-ului era oprirea tuturor activităților militare și încetarea imediată a represiunilor comise de liderul ultranaționalist Slobodan Milošević asupra populațiilor non-sârbe de pe teritoriul Iugoslaviei.

Un alt reproș aparține președintelui Vladimir Putin, acesta precizând că Statele Unite au profitat de slăbiciunea Rusiei de după destrămarea Uniunii Sovietice prin extinderea Alianței Nord-Atlantice în Europa Centrală și de Est, o promisiune încălcată de liderii occidentali în fața Moscovei, deși la momentul actual nu există vreo dovadă (document, înregistrare) care să confirme acest presupus angajament.

În ciuda acestui fapt, Statele Unite și Rusia au știu la nevoie să lase deoparte tensiunile bilaterale în momentele în care trebuiau să coopereze pentru soluționarea crizelor internaționale, un exemplu fiind ,,războiul împotriva terorismului’’, Moscova reacționând la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 prin decizia de a sprijini campania militară condusă de Washington împotriva talibanilor în Afganistan, susținând și Statele Unite în mod diplomatic prin votul pentru Rezoluția 1373 a Consiliului de Securitate ONU.

În mod și mai neașteptat, Rusia a furnizat Alianței Nord-Atlantice echipament militar Alianței Nord-Atlantice, acceptând cu bunăvoință desfășurarea campaniilor militare desfășurate de Occident în Asia Centrală – o zonă pe care Moscova o considera sfera sa de influență.

Din nefericire, relațiile Washington-Moscova au ajuns la un nivel tensionant fără precedent după ce Rusia a încălcat suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în 2014, Statele Unite suspendând Comisia Prezidențială Bilaterală, un organism fondat în comun în 2009 de SUA și Rusia pentru a promova cooperarea bilaterală dintre cele două țări.

Obiectivele din prezent ale Moscovei sunt subminarea instituțiilor de bază ale Occidentului, cum ar fi NATO și UE, dar și slăbirea încrederii în sistemul democratic și al pieței libere. Ca răspuns, Statele Unite încearcă să proiecteze un sistem unitar de colaborare care să îi reunească pe toți partenerii și aliații săi, inclusiv pe cei care se confruntă cu presiunile și constrângerile Rusiei.

Disputa geopolitică asupra Ucrainei s-a reflectat și în politica energetică a Europei; Rusia, împreună cu Germania, au investit în finalizarea conductei Nord Stream 2, o nouă arteră de gaze care ar ocoli ruta de lungă durată a Ucrainei, Statele Unite catalogând acest proiect drept o încercare a Moscovei de a-i determina pe aliații săi occidentali să depindă de gazul rusesc.

Eforturile diplomatice ale Casei Albe au avut un rezultat, ajungându-se la un acord cu Germania în data de 8 decembrie a.c. prin care conducta Nord Stream 2 va fi închisă în caz că Rusia va invada din nou teritoriul Ucrainei.

De la venirea la putere a lui Putin până în prezent, guvernul rus a folosit desemnări arbitrare, condamnări penale și bariere administrative pentru a descalifica și suprima potențiali candidați cu viziuni pro-occidentale ai opoziției, asigurându-se că nicio voce independentă nu poate participa la procesele guvernamentale. Noile amendamente constituționale aprobate de guvern și aprobate printr-un vot la nivel național în iulie 2020 îi vor oferi, printre altele, președintelui Putin șansa de a rămâne la putere până în 2036.

În concluzie, ar fi de dorit ca Statele Unite și Rusia să își stabilizeze relația și să coopereze oricând este posibil, dar mai ales atunci când este în interesul principal al securității internaționale. Este necesar ca ambele state să facă pași demonstrabili pentru a arăta că acționează ca niște actori globali responsabili, Rusia trebuind de exemplu să înceteze să mai intervină în procesele democratice ale unor state terțe și să aprecieze importanța liberei exprimări. Comunitatea internațională așteaptă, prioritar, ca Moscova să renunțe la politica sistematică de încălcare a dreptului internațional.